un copil pentru artă

ăsta e tabloul final și cum ne scufundăm pentru el în toate limbile strigând după ajutor
pentru că un regizor știe întotdeauna ce vrea apoi biserica
apoi lipsa dumnezeului câteodata aș vrea
să vă spun
dar mă uit la gurile voastre mai mult sau mai puțin deschise mai mult sau mai puțin monstruoase din care ies organe genitale
unii îi vor spune artă pentru o versiune mai bună a fiecăruia
dar imaginați-vă o femeie gravidă
goală
deschizându-și burta
deschizându-și inima
în timp ce voi toți îngrămădiți
fiecare cu scenariul în mână
fiecare cu viața lui fără nicio moarte
neînțelegând de ce
se sfârșește așa.

și poezia e o victimă

nu există greșeli
nu există femei și bărbați
există oameni fără nicio speranță
oameni care se aruncă de la fereastră pentru că interacțiunea cu ceilalți nu s-a întâmplat
și dacă s-a întâmplat
ceva din ei a murit și tocmai asta nu au înțeles
cum l-au îmbrățișat atât de singur
şi va veni o vreme când oasele mele îl vor proiecta pe dumnezeu
putrezind.

timpul nu e dumnezeu

te privesc cu ochii mei
și-mi aduc aminte de mine
te privesc cu ochii mei cum te-am privit și ieri
când tu erai singură la fel ca noi toți atât de singuri ieri
iar când nu te privesc
mă spânzur de tine și sânii tăi îmi alunecă obrajii
e perfect așa
și plâns
drumul ăsta mă privește cu ochii tăi
și mort
și viu

am început.

dumnezeu plesnește și el

ca pe deșertul din trupurile noastre s-o străbatem
și ce pulă avem
ne prindem de ea
cu toate buzele care există mâinile cu atâta ură încât
inimile se strambă și se despart
ne futem ne lovim cu gurile deschise
mă-ta mama îți spun
și îmi spui ne futem iar cu dumnezeu aplecat peste noi
ah și cururile noastre
ah dumnezeule
n-au fost niciodată într-un unghi mai bun
plesnite doamne
plesnite-n pula mea
și tu ce faci?!

spartul cerului

toate lucrurile din ochii lui sunt
ca și cum timpul devine moarte
și-am fost
și-am tot fost
și-am avut puterea asta
a unui dumnezeu pe rând
și ne-am lovit de pereții
de lumina lui și-am orbit
și-am fost
și-am tot fost pe rând un dumnezeu
și n-am știut
că nimic din ce-am iubit nu există
nici ce iubim și uită-te la noi toți morții
în același timp.

nimeni nu-și mai preface sufletu-n dumnezeu

încerc să dau o pantă abruptă acestui dumnezeu rostogolindu-l prin spaime prin moarte prin inima aceasta înălțată măcar pentru o clipă și-apoi să se oprească unde nu-i mirare în lumea asta unde nu-i viață în fiarele ei unde nu știi sau în tot ce a mai ramăs din noi
ceva oameni și moarte
dar ăsta e un timp bun pentru mine
respir
respiră
trăiește.

nelumină

nici măcar atunci când eram copil nu era altfel
și-atât de multe cuvinte și nu oameni
și-atât de surprinși eram de pulă și dumnezeu
oh și la ce viteze
încât acum
altceva nu se mai vede în ochii noștri
și nimeni nu se mai împotrivește.