fiecare copac în parte

ești ca o pădure în care rătăcesc
și nu m-am pierdut niciodată în felul ăsta
chiar și atunci cînd îți spun te iubescul ca pe un te știu
rătăcesc
și vreau să rătăcesc
sunt un copac
poate lumina frunzelor din tine
doar ține-mă de mînă voiam să îți spun
alte cuvinte
nu mai sunt.

alt lucru

să te lupţi cu restul e simplu
îţi foloseşi paşii ochii şi mîinile
îi poţi simţi
îi poţi privi
dar să te lupţi cu ce ai în tine
te isprăveşte
n-ai trup şi e întuneric
nici limbă n-ai
nici cuvinte
eşti singur.

în fața ușii

poezia e un copil mut și orb surd de la început
pleacă fără să își ia rămas bun
fără să exclame fără întrebări fără răspunsuri și-a spus
fără lumini fără aplauze fără mai mult fără mai puțin
fără trecut fără prezent
și viitorul nu-i al lui
cît despre noi
avem limbi de pămînt
și pricini
și viață
și nu putem fi mai buni.

cum îi stă

poezia e la capătul poeziei așa cum o știm noi
nu respiră
nu provoacă furtuni nici liniște nici oameni pe dumnezeu nici măcar ceea ce facem noi
e doar pentru speranță pentru sensibilitate
pentru însumi să nu ne pierdem mințile tot ceea ce avem
lucruri relații scop inimă și odată cu ea dragostea
și uite
încă îi supraviețuim
cumva din teamă trecem pe lîngă ea
suntem aroganți pentru că încă mai avem ceva de spus
dar poezia
nu da decît cu minus
și încă nu știm
nu trăim
și altceva decît glorie
nu mai avem.